În evul mediu, numărul ştiutorilor de carte este foarte mic, şi după epoca migraţiilor, pentru câteva sute de ani, aceştia se recrutează aproape exclusiv din rândul clericilor. Aceştia ştiu să scrie, să citească, să vorbească în latină şi deţin prin aceasta monopolul asupra culturii scrise, care până prin secolul XII are un caracter savant. Numărul lor este foarte mic, câteva procente din totalul populaţiei, ei reprezentând o foarte subţire elita intelectuală.
Cultura urbană
Ocupaţiile caracteristice, mentalitatea aparte dezvoltată la adăpostul zidurilor şi în peisajul urban atât de deosebit s-au oglindit şi într-o cultură urbană specifică. La nivelul arhitecturii şi al artelor plastice, expresia ei cea mai desăvârşită este catedrală, opera comunitară care subliniază cel mai bine identitatea oraşului. În planul educaţiei, trebuie amintită o relativă laicizare a învăţământului, găzduit acum de şcoli urbane care nu mai sunt patronate neapărat de biserică şi care sunt orientate spre formarea deprinderilor practice necesare unor cetăţeni activi şi pricepuţi într-ale meşteşugurilor, negoţului şi schimbului de bani (scris, citit, cunostiinte matematice necesare contabilităţii etc.). Literatura depăşeşte stadiul oralităţii, fixând în scris producţii tipice, precum cronicile şi istoriile urbane, destinate glorificării oraşului natal (exemplele cele mai cunoscute fiind ale lucrărilor lui Machiavelli sau opera lui Villani). Fabliaux, povestirile comice cu tentă moralizatoare sunt un alt produs specific oraşului, după cum tot în acest spaţiu se afirmă literatură de moravuri, de tipul Romanului vulpii sau Decameronului lui Boccacio. Această cultură oferă bazele dezvoltării ulterioare a umanismului şi Renaşterii, fenomene urbane prin excelenţă, care proslăvesc demnitatea şi libertatea omului, care în interpretarea lor apare însă aproape exclusiv ca un locuitor al oraşului.
Cultura rurală
Cultura din mediul rural este una orală, folclorica. Mediul rural este unul al basmelor şi legendelor transmise din generaţie în generaţie, cu riscul modificărilor sau chiar al dispariţiei dacă nu sunt fixate în scris şi dacă la un moment dat ies din 'moda'; o lume a cântecelor şi a dansurilor populare care iniţial erau comune atât ţăranilor cât şi aristocraţilor. Treptat, elita, care în primele secole medievale rezideaza tot în mediul rural, îşi reconstituie o cultură proprie, prin care să se diferenţieze de neprivilegiaţi, ale cărei componente sunt fixate în scris şi urmează deci un drum de acum diferit de cea folclorica. Elementele folclorice continua să influenţeze însă această cultură scrisă, mai ales la nivelul literaturii şi muzicii, şi la rândul ei, cultura paturilor de sus constituie model şi sursa de inspiraţie pentru cea a maselor neprivilegiate.
Un exemplu al acestei întrepătrunderi este oferit de legendele din ciclul Mesei Rotunde, cu largă circulaţie în spaţiul celtic din Anglia şi Bretania franceza, care au inspirat numeroase romane cavalereşti, dar dintre care unele se pare că au fost la rândul lor inspirate fie de aceste romane, fie de o pretinsă istorie a regilor Britaniei compusă în secolul al XI-lea.
Cultura orală rămasă predominanta contribuie la menţinerea vreme îndelungată a unor concepţii mitologice despre timp şi spaţiu, ca şi a unor idei particulare despre lumea supranaturală şi raporturile ei cu cea reală. Lumea satului rămâne mult timp una a credinţelor în balauri, diavoli, strigoi şi vrăjitoare, şi doar intervenţia conjugată a bisericii şi şcolii a eliminat aceste reziduuri ale mentalităţilor arhaice. În Europa răsăriteana, unde biserica n-a procedat cu aceeaşi insistentă la vânătoarea de vrăjitoare ca în Occident, lumea satului a mai păstrat şi în secolele XX-XXI structuri de gândire care au caracterizat în alte spaţii evul mediu.
